Kavarna 2010 (Romanian only)

Cit o sa se mai desfasoare festivalul anual de la Kavarna? Raspunsul este foarte simplu: cel putin cit va fi primar in localitate domnul Tsonko Tsonev. Acuzat ca ar desfasura tot felul de afaceri impreuna cu crima organizata, omul isi vede de treaba (ca de-aia il tot aleg oamenii) si de pasiune (ca de-aia se tot duc romanii acolo).

S-a inceput din 2005, cind s-a tinut acolo ultimul concert Accept cu Udo Dirkschneider la voce, dar a lovit prima data cu adevarat in 2007, cind au fost adusi Motorhead, Manowar si Heaven And Hell. Nu a aplicat reteta Sonisphere, cu The Big Four + 1 bonus, ci i-a insirat pe 3 zile, o trupa pe zi. Atunci au fost 30000 de oameni, din care 5000 din Romania. Atunci a impresionat Manowar, cintind (de fapt, stind pe scena, ca de cintat cinta mai putin) mai mult de 3 ore si jumatate, revenind anul urmator, cind au tinut scena ocupata 5 ore, probabil record absolut.

image - see following caption
Doro
Photo: Sabin Iacob / StudioRock

In 2009 se poate spune ca a fost un pas inapoi, datorita trupelor aduse. Domnul primar este trecut de 40 de ani si nu se pune problema sa aduca trupe de duzina aparute peste noapte sau recent si care doar urla. La Kavarna vin de obicei numai formatii consacrate, cu vechime. Exceptiile sint minuscule si de regula apar atunci cind exista si conditionari. In 2007, Manowar a venit cu HolyHell, trupa aflata sub contract cu casa lor de discuri si cu o vocalista care nu stiu daca nu cumva se afla in vreun contract neoficial cu Joey De Maio. Anul trecut, Dream Theater au venit cu Cynic, pentru ca le-a placut trupa si Mike Portnoy a avut ideea de a ii lua in turneu cu ei, iar anul acesta Leaves' Eyes a venit cu Atrocity, asa cum se intimpla de ceva vreme (la fel au fost si in 2008 la Sibiu). De aceea, ma gindesc ca Lauren Harris, fiica lui Steve Harris, trebuie sa fie amanta cuiva din Motley Crue (ca aia sint obisnuiti cu femei celebre, de tip Pamela Anderson si …), pentru ca altfel nu imi explic de ce a cintat in prima seara in deschidere la Motley Crue, nefiind nici un nume celebru si nici neavind vreun repertoriu impresionant.

Lauren Harris si Motley Crue au fost anul trecut in prima seara, plictisind enorm. In seara a 3-a au cintat Dream Theater, deschisi de plictisitorii de la Cynic. Doar a 2-a seara a fost animata si interesanta, cu Edguy, Blind Guardian si Scorpions.

Chiar ma temeam ca s-au cam consumat trupele favorite ale lui Tsonev sau bugetul primariei, cind am vazut line-up-ul de acest an. Absolut impresionant. Si pe tematici. In prima seara Ladies of Rock, cu Leaves' Eyes, Epica, Doro Pesch, Tarja Turunen si in finalul finalului Atrocity. A 2-a seara a fost cu The Big Three, marile trupe thrash ale Germaniei. Deschisi de bautorii de la Korpiklaani, au intrat Destruction, Sodom si Kreator, in final producindu-se Autumn … . Iar a 3-a seara a fost una a infratirii germano-canadiene, cu Voivod, Primal Fear, Annihilator si, the one and only, care, dupa o pauza uriasa, revin peste tot in calitate de cap de afis, Accept.

Ce se mai intimpla prin Kavarna? Pai au mai aparut pe blocuri portretele lui Klaus Meine de la Scorpions si Tarjei Turunen de la Tarja Turunen. Si se pregateste o statuie a lui Ronnie James Dio. Asa e in lume, fiecare isi omagiaza propriii eroi. Ca nu toate localitatile sub 20000 de locuitori se fac cunoscute prin echipa de fotbal din Liga Campionilor, ca Urziceniul. Kavarna are o echipa, numita – surprinzator – F.C. Kavarna, despre care nu stiu in ce liga cinta, pardon, joaca, dar nu m-as mira sa aiba stadionul suspendat pentru vreo 400 de etape, deoarece gazonul stadionului esta la fel ca in anii precedenti, adica numai bun de adus vacile la pascut si de adormit beat in iarba asteptind sa inceapa sa cinte Accept.

Criza economica a insemnat abonament pe 3 zile la trupe mult mai bune decit anul trecut la 45 euro, fata de anul trecut, cind abonamentul a costat 58 euro. Dar, desi se stie ca saracia stimuleaza infractionalitatea, iar vecinii nostri sint celebri pentru tilhariile la drumul mare si furturile de masini, mai ales cind e vorba despre romani, anul acesta am avut surprize placute. Un roman si-a uitat cheile de la masina pe capota si le-a gasit inauntru pe bord, iar eu, neavind dreptul sa intru cu butelia de Cola locala, o lasam la intrare linga un perete si ieseam din cind in cind sa ma adap, pentru ca pe stadion nu se vindeau decit bauturi alcoolice sau energizante. Si mereu gaseam sticla la locul ei. Lucru care nu stiu daca s-ar fi intimplat in Romania. Dar mai stiu ca romanii nostri au fentat la greu biletele de intrare, reusind sa scoata bratarile de la miini si sa le transmita afara la altii, intrind mai multi pe o bratara. Si asta in toate 3 serile, desi organizatorii s-au cam prins si din a 2-a seara au inceput sa traga de bratari, sa vada daca nu se detaseaza prea usor.

image - see following caption
Tarja
Photo: Sabin Iacob / StudioRock

Ce s-a remarcat la aceasta editie? Nu au fost ecrane mari pe margine, care sa redea ce se intimpla pe scena. Scena a fost foarte inalta si ingusta. Daca la majoritatea concertelor fotografii au dreptul sa dea cu blitul in populatie la primele 3 piese, aici cele mai multe trupe au permis fotografilor sa isi faca treaba pina la sfirsitul recitalului, in unele cazuri fiind permisa si filmarea 100% din cintare. Nu au existat trupe bulgaresti, cu exceptia Autumn …, care este o trupa mixta si care a cintat in a 2-a seara dupa Tarja Turunen, de la miezul noptii, adica atunci cind numai pasionatii mai ramin. O pozitionare la fel de dezavantajoasa ca pentru o trupa de deschidere, deoarece la trupele de deschidere lumea nu vine din motive de lene, caldura, serviciu sau multe altele, iar la trupele de dupa capul de afis mai ramin doar aia care sint foarte odihniti si nici nu vor sa bea de bucurie ca tocmai au vazut trupa favorita. Si intr-adevar, la Autumn … au ramas citeva sute din cele peste 10000 de la Tarja. Aceeasi soarta a avut-o si Atrocity, care, desi intr-o perioada ar fi putut avea pretentia sa stea la aceeasi masa cu The Big Three, acum este o trupa de 2 lei, care mai cinta datorita nepotismelor. Sau, mai precis, a nevestismelor. Pentru cine nu stie, asa cum Motley Crue nu mai inseamna decit formatia in care bate ala care a fost insurat cu una care facea pe actrita si care a pozat in Playboy, ca avea balcoanele upgradate, la fel si Atrocity este formatia in care e vocalist sotul fostei vocaliste de la Theatre Of Tragedy si care acum are o trupa in care cinta toti aia din Atrocity, inclusiv sotul. Liv Kristine Espaenes, maritata Krull, a incetat sa mai accepte sa fie emblema unei formatii care a inceput senzational si pe urma s-a prostit total si a parasit Theatre Of Tragedy, pentru a se relansa cu ajutorul sotului. Leaves' Eyes e o trupa care nu se indeparteaza foarte tare de ce facea Theatre Of Tragedy in vremurile bune, doar ca vocea masculina grohaita e absenta sau nesemnificativa. Dar charisma solistei este de netagaduit si fata a atras multi admiratori, care au urmat-o si cu noua trupa dupa ce a plecat din Theatre Of Tragedy. In timpul acesta, Atrocity decadea in continuu. Strategia familiei a fost simpla si eficace: daca instrumentistii cinta in ambele trupe, hai sa venim cu ambele trupe. E si mai ieftin pentru organizatori, ca nu au costuri duble, e mai bine pentru familie, ca are incasari sporite. Dar, daca la inceputuri, Atrocity era trupa invitata si care zicea ca nu vine decit cu sotia, acum trupa care primeste cele mai multe invitatii este Leaves' Eyes, care trage pe Atrocity dupa ea, pentru ca altfel Atrocity ar cam soma.

Cum spuneam, prima zi a fost a doamnelor, in ordinea importantei. Sau a cotei. Nu imi este clar care e cota reala a Tarjei azi, dar eu o vad in continua scadere. Ordinea a fost Liv Kristine, Simone Simmons, Doro Pesch, Tarja Turunen. La cit a muncit Liv Kristine in ultimii ani, sa nu se supere ca a fost pusa in deschiderea celorlalte doamne. Desi s-ar putea sa nu fie vina ei, ci a sotului, ca parca nu o vad avind initiative de una singura. Desi piesele ei nu neceasita foarte multa grohaiala, totusi, sotul a urcat pe scena si a tras niste poluare fonica inutila, doar ca sa isi justifice descinderea pe scena. Fara sa fie nevoie, omul statea pe scena, dadea din pleata de peste un metru si mai baga periodic niste grohaieli, cu efect negativ. Ca nu ajutau la nimic. Dar trebuia sa fie pe scena, sa isi pazeasca nevasta, sa nu i-o ia altul, care scoate mai multe albume pe deceniu. Setlist-ul a fost ales cam prost, lipsind piese importante si ma refer la Temptation, Into Your Light si, mai ales, The Dream, dar fata are suficiente creatii ca sa aiba de unde alege si sa sune si bine.

Epica a venit urmatoarea, cind s-a mai domolit caldura. Am avut parte de descarcari de matreata la greu din capul muzicienilor. Toti dadeau din cap aprig si in continuu, inclusiv Simone, care nu pare sa intentioneze sa isi creeze o imagine de pisica, ca Liv Kristine, sau de mare doamna, ca Tarja, ci de metalista impatimita si care mai si arata foarte bine. Exploatarea aspectului fizic e doar o parte a muncii formatiei de a se face si se mentine populara. Trupa are o intensa activitate pe Facebook si Twitter prin care tine legatura cu fanii si este una din putinele formatii infiintate in acest mileniu si pornind de la zero (nu ca Leaves' Eyes) care au reusit sa atinga o cota relativ inalta, desi fondatorul a plecat din After Forever cu un capital de imagine. Recitalul a fost bine facut si fara pierderi de timp. Au incheiat cu Consign To Oblivion, piesa de 10 minute, demonstrind involuntar ca o piesa care suna bine pe album nu suna neaparat bine si in concert, daca depaseste o anumita durata. E adevarat, depinde si de cine si cum o face, ca ce a facut Tiamat la Wacken, cu solouri de 10 minute, este unic. Dar piesa sus-amintita nu are ce cauta in concert, cu atit mai putin in incheierea unui concert, deoarece e obositoare. Si nici nu creeaza vreo stare. Nici aici nu au aparut toate hiturile, asteptam cu nerabdare Never Enough, dar celelalte au picat bine.

image - see following caption
Crowd
Photo: Sabin Iacob / StudioRock

Recitalul serii i-a apartinut lui Doro. Cu 84% mai batrina decit Simone, a confirmat proverbul “Gaina batrina face ciorba mai buna”. Lectie de profesionalism. Daca pina atunci auzisem chestii suave sau oricum cu tenta mai simfonica si bombastica, Doro ne-a dat heavy metal teutonic asa cum trebuie el sa sune si cum vrem sa auzim. Si ca o femeie poate sa cinte heavy metal foarte bine, nu doar gothic si simfonic metal. A cintat superb, piesele au fost excelent alese, doar o mica problema a avut: din 14 piese, 10 nu erau lansate de ea!!! Ma refer de ea solo. Sau cu formatia Doro, daca se poate spune asa. O preluare Judas Priest (celebra Breaking The Law, cintata la orice concert), Egypt a lui Dio, ca tot e la moda sa il omagiem pe Dio pina la parastas si nu mai putin de 8 piese Warlock. Madam, ti-ai obtinut neatirnarea in 1989. Da 21 de ani ai scos 10 albume, pe cind cu Warlock ai tras doar 4. Si cinti de 2 ori mai multe piese Warlock decit proprii? Sigur, toata lumea asteapta All We Are. Pina la urma conteaza cum suna si mai putin ce suna. Nu o sa ma supar niciodata ca ascult Breaking The Law in loc de altceva al ei, dar aceasta atitudine este ca un fel de autocritica la adresa propriilor creatii. In tot cazul, Doro a fost cea mai placuta prezenta si ar fi meritat sa fie cap de afis.

Dar deocamdata capul de afis intr-o seara feminina nu poate fi decit Tarja Turunen. Fosta emblema a uneia din cele mai titrate formatii de acum 5 ani poarta un renume si o glorie nemeritate, dar pe care nu o sa i le ia nimeni si nu o sa le piarda foarte usor. Ce nu pot sa inteleg este de ce nu se inghesuie compozitorii valorosi la usa ei cu oferte de nerefuzat. Pentru ca nu are piese proprii performante. Cu un disc in 2007 si unul in 2010, nu va scapa curind de eticheta de fosta din Nightwish, lucru care o obliga sa cinte in continuare piese Nightwish. Asteptam cu nerabdare sa ascult Nemo. Tarja nu a cintat Nemo. Imi permit sa spun ca si-a permis sa nu cinte Nemo. A vrut probabil sa arate ca poate tine un concert si fara sa cinte Nemo si ca, treptat, osa renunte la a mai cinta piese Nightwish. Desi a cintat Sleeping Sun si Wishmaster. Si a mai cintat Over The Heels And Far Away, despre care se poate spune ca a preluat-o de la Nightwish, care a copiat-o de la Gary Moore, care a cules-o din folclorul irlandez. Singura problema la aceasta din urma piesa este ca l-a cam compromis pe clapar. Desi intr-o piesa vocea face diferenta, intre OTHAFA a lui Nightwish si OTHAFA a Tarjei (in concert) dferenta e data de clapa, care, la Tarja, suna anemic rau de tot. Nu ma asteptam la o asemenea diferenta de interpretare, jos palaria pentru Holopainen. Si, parca pentru a imi confirma ca nu are un repertoriu performant, a mai venit cu 2 preluari: Poison, de la Alice Cooper, pe care o stiam si care nu mi se pare reusita si… Still Of The Night, de la Whitesnake, care, de asemenea, nu e o realizare. Chiar pot spune ca e un esec. Pentru ca aia nu e o piesa scrisa pentru o soprana. De ce a facut asta? Nu stiu si sper sa nu o mai faca. Reactia publicului a fost in general una pozitiva, nu si-a manifestat nimeni nemultumirea fata de aceasta alegere. Asteptam cu nerbdare alte albume Tarja, ca sa nu mai cinte din vecini. Cind a fost la Bucuresti, a cintat Poison, dar nu si Still Of The Night. Piesa figureaza ca bonus pe al 2-lea album al ei, dar asta nu e o scuza. Desi multa lume s-a declarat nemultumita de vocea si de interpretarea ei, eu ramin la parerea ca e cea mai buna voce feminina din lumea rockului, dar ca nu (mai) are compozitori care sa i-o puna in valoare. Piesele pe care le stim de la Nightwish au sunat impecabil cintate de ea, dar Nightwish inca exista si nu isi poate permite luxul de a cinta mai multe piese lansate cu fosta trupa decit solo, asa cum a facut Doro.

Formatia de la revedere (noapte buna) a fost Atrocity, care a cintat in fata a putin peste 1000 e oameni. Au avut totusi bunul simt sa nu faca ce au facut la Sibiu, cind, venind pentru prima data intr-o tara, au interpretat doar piesele ultimului album, care contina numai preluari din muzica disco a anilor '80. A fost o combinata a perioadei de inceput, ultra-suparate, cu ce s-a intimplat mai recent, cind a trecut pe ceva mai melodios si a incheiat tot cu prostiile disco.

A 2-a seara a inceput cu Korpiklaani si am inteles dezavantajele unui festival prea lung si obositor. I-am vazut prima data anul trecut la Wacken, in ultima seara, cam pe la miezul noptii. Nu am inteles aproape nimic, din cauza oboselii. Acum mi-au placut la nebunie. Au sunat superb si au creat numai buna dispozitie. Au fost ideali pentru a deschide seara si au creat o stare de bine care s-a simtit pina la sfirsit. Felicitari pentru cine s-a gindit sa ii aduca, felicitari trupei, pentru ce cinta. Da, e muzica de betie, dar suna beton si, mai ales, creeaza acea stare de chef de distractie. Chiar daca urmatorii din distractie au fost Destruction.

Destruction au tinut un show tipic, asa cum ii stim si cum i-am mai vazut si in Bucuresti. Nimic nou, nimic rau, cintat nemteste, cu un Schmier mobil, care se tot deplasa de la un microfon la altul, mare cum il stim si rau.

image - see following caption
Kreator
Photo: Sabin Iacob / StudioRock

Ca si in seara precedenta, am simtit ca s-a gresit headlinerul. Dupa Destruction si inainte de Kreator au fost Sodom, cu un show demential. Ii mai vazusem la Metal Camp, unde isi alesesera un setlist cam ciudat. Nu mai speram sa aud ceva in germana. Ma multumeam cu The Saw Is The Law. M-am multumit de la prima piesa. Au inceput cu The Saw Is The Law. Delir. Sa nu uitam ca la primul concert Sodom din Bulgaria, la Sofia, au venit 50000 de oameni. Sint curios sa vad daca macar 10% ar veni la noi. Oricum, Sodom este o formatie de adus neaparat. La Kavarna au avut un setlist excelent, din care nu mi-au lipsit (mie, nu altora) decit An Eye For An Eye si City Of God. Dar astea sint preferatele mele, nu neaparat si ale publicului. A fost Iron Fist de la Motorhead, pe care Angelripper a numit-o cea mai mare trupa din istorie, a fost Napalm In The Morning, a fost M-16, au fost multe din perioada de inceput, dar multe si din piesele cintate in germana. A rasunat Wachtturm, Bombenhagel (la bis) si, mai ales, Ausgebombt, piesa care nu pot sa inteleg cum a putut sa lipseasca din alte setlisturi, pentru ca e facuta special ca sa fie un mare hit. Scurta, agitata, cu melodie, are ce trebuie ca sa intre in gratiile tuturor. Si asa a si fost.

Kreator au inchis partea teutona a serii. Ii mai vazusem de 4 ori. Nu pot sa spun ca am avut senzatii extreme, dar asta e valabil doar in cazul meu, pentru ca i-am vazut in Romania si anul trecut, si acum 2 ani. M-au surprins placut prin faptul ca au cintat mute din piesele vechi (oare de cite ori am mai scris asta pina acum?) si, mai ales, ca la primul bis, au cintat When The Sun Burns Red. E piesa de deschidere a celui mai bun album al lor, nimic surprinzator, s-ar putea zice. Asa e, doar ca nu prea obisnuiau sa o cinte in concerte. In sfirsit, au facut-o. Si nu au mai cintat Coma Of Souls. Nu-i nimic, e bine sa le mai varieze, sa nu fie toate concertele la fel. Au executat la sfirsit, la al 2-lea bis, ritualul cu steagul, instigarea la ura si, evident, Flag Of Hate. De pe cele 2 albume melodioase de la sfirsitul mileniului trecut nu a incaput decit Phobia, pe care o cinta frecvent, semn ca Mille cam regreta acele albume. Noi nu. Si ne bucuram de fiecare si mai vrem, chiar daca se raresc. Mille, ca si toate trupele de pina atunci, a insistat prin a multumi publicului si a-i aduce osanale pentru cit e de minunat. Un lucru e clar: e mult mai minunat decit al nostru. Majoritatea masinilor din zona stadionului aveau numere de TX, care este simbolul judetului/districtului in care se afla si Kavarna, nu s-a venit din toata tara. Ala a fost in special publicul din zona. Care a fost extrem de numeros si de militant.

Noaptea s-a incheiat cu trupa Autumn …, despre care pot sa spun ca exista si atit. Daca e bine, nu stiu. Nu m-au impresionat cu nimic. Au fost ca sa fie, probabil vreun membru avea pile la organizatori si li s-a dat voie sa cinte la publicul care inca nu plecase dupa Kreator.

image - see following caption
Annihilator
Photo: Sabin Iacob / StudioRock

A 3-a seara a fost si cea mai pestrita. Doar 4 trupe, pentru ca nu a fost loc si pentru cea de inchidere, concertul terminindu-se oricum destul de tirziu.

Inceputul l-a dat Voivod, care a inceput si putin mai devreme, lucru surprinzator pentru cineva care vine intr-o tara in care punctualitatea inseamna sa nu intirzii cu inceperea unui concert mai mult de jumatate de ora. Nu-i mai vazusem niciodata si nici nu pot sa spun ca m-au dat pe spate. Poate ca daca veneau cu Jason Newsted ma bucuram mai mult. Un speed-thrash cu influente punk, ceva usor cam nedefinit, un singur chitarist (lucru care pe mine ma cam deranjeaza, mai ales cind cinti acest stil) si lume destul de putina.

Au urmat Primal Fear, cu un Ralf Scheepers care a sunat foarte aproape de Rob Halford, al carui loc trebuia sa i-l ocupe acum vreo 15 ani. Sint de parere ca nemtii meritau sa cinte inainte de Annihilator, pentru ca au sunat mai bine, dupa parerea mea. Mult mai fluent si inchegat. Pacat ca in anumite zone nu au succesul pe care il merita. Imi amintesc ca acum 2 ani au fost in Bucuresti in deschidere (ironie) la Judas Priest. Habar n-avea lumea de ei. La bulgari lucrurile stateau altfel.

Annihilator au venit in formula de 2+2. Membrii permanenti sint cei tunsi, care sint si chitaristii, adica Jeff Waters si Dave Padden. Desi ultimul album de studiou (fara titlu, lansat anul acesta) e inregistrat de Dave la voce, Jeff la bass si chitari si Ryan Ahoff la tobe, in concert Dave face si chitara, iar la tobe a fost Carlos Cantafore. Basist de concerte este Alberto Campuzano si uite o formula completa. De scena. Inainte de concert am vorbit cu Jeff si l-am intrebat cum e sa aiba membri din alte tari. Mi-a spus foarte vesel ca acum au un tobar italian, caruuia ii platesc avionul sa vina la repetitii merg in turneu, dupa care o sa il dea afara. Eu initial am crezut ca glumeste, dar se pare ca asa stau lucrurile in intreprinderea patronata de Jeff. Totusi, chiar in formula de 2+2, Annihilator au sunat foarte coerent. Si la sfirsit au fost in formula de 2+2+1. Pentru ca la Alison Hell, pe disc, la refren, AAA-ul de la Alison era tipat de Jeff. Care nu mai tipa. Si cine a venit sa tipe AAA? Schmier!!! Care tipa AAA foarte frumos! Iar inainte de Alison Hell au chinuit Crystal Ann, instrumentala de deschidere a albumului de debut, despre care Jeff a zis ca a fost inspirata de Dio si si incercat sa ne arate cum, dar nu ne-a aratat decit contrariul si ca s-a conormat si el curentului cu omagierea lui Dio.

Si a fost si Annihilator. Pregatirea pentru formatia care ma interesa cel mai mult. Ziceam mai sus de Kreator ca i-am mai vazut si anul trecut, si acum 2 ani si nu mi-au mai trezit mari senzatii. Pe Accept i-am vazut prima data (dupa 21 de ani de asteptare) la Sonisphere, intr-un concert in care i-au avut in deschidere pe cei de la Manowar. Foarte frumos, am venit la Romexpo, am vazut trupele din deschidere si m-am instalat pentru Accept. Au cintat impecabil si gata. Gata pe naiba. La o luna dupa Sonisphere, nu ma puteam concentra la Primal Fear si Annihilator, pentru ca din minut in minut ma uitam la ceas sa vad cit mai este pina incepe Accept. A fost ce mai chinuitoare asteptare. Si probabil cel mai bun concert, cu cele mai intense senzatii traite pina atunci. Pentru ca este clar, Accept nu degeaba a fost aleasa cap de afis la atitea festivaluri desi nu a mai miscat nimic de 14 ani, pentru ca, eventual dupa Metallica, au cel mai bun repertoriu de concert. 11 albume (12 cu cel de anul acesta), din care pe citeva numarul hiturilor e egal cu numarul pieselor. Accept au aratat ca o piesa poate sa aiba o vechime mai mare decit virsta multora de pe stadion, ca o stiu pe dinafara toti. De 10 ori mai multi spectatori decit au avut la Sonisphere (rusine, Dinu Patriciu, pardon, rusine, Romania), Accept au avut de cintat cam cu 25de minute mai putin decit la noi. Si au scos din calcul anumite piese care oricum nu stiu ce cautau in concert (Living For Tonite, Run If You Can, Turn Me On, Demon's Night), dar si Son Of A Bitch, pe care as fi preferat-o in locul altora ca Losers And Winners. Si ar fi putut sa se abtina si de la solourile de bas si de chitara, dar Wolf Hoffmann acum este ayatolah in formatie si isi permite sa se sparga in figuri cu abilitatile lui instrumentale, pe care nu le-a pierdut in toti anii in care a preferat sa fie un fotograf anonim in loc de chitarist celebru. Au inceput asa cum era obligatoriu sa inceapa, cu o compozitie Hoffmann-Dirkschneider-Mozart-Ceaikovski, adica dementiala Metal Heart, urmata in mod natural de Midnight Mover. Pacat ca soloul de pe Metal Heart nu seamana cu cel de pe disc. Nimic de pe Eat The Heat, Death Row sau Predator, semn bun, aratind ca isi recunosc greselile din trecut. Doar o piesa de pe Russian Roulette si doar o piesa de pe Objection Overruled. Aceleasi Teutonic Terror si The Abyss de pe albumul din 2010 si nimic nou dezvaluit. Finalul - ca la Bucuresti, cu 2 bisuri. Princess Of The Dawn (dar cu un solo anemic, ramas de pe vremea cind Wolf se chinuia singur la chitara), I'm A Rebel (singura piesa care nu e compusa de ei, fiind initial scrisa pentru AC/DC) si celebra Balls To The Wall in incheiere. Perfectiune este numele acestui concert. Si multumim, dom' primar. Sa iti prospere afacerile, indiferent cu cine le faci, ca sa ne mai aduci si la anul trupe mari.


Autor: Miron Panaitescu

PHOTO GALLERY

image - see following caption
Accept
Photo: Sabin Iacob / StudioRock